Archivio Tag: Qualcosa che non muore

Midriasi

alt"=Lino-Berton-Midriasi"

Il medico alla mia sinistra disse “Midriasi. É andata!”.

Fu un istante (…) Continuai a sostenere il suo viso, sentivo qualcosa (…) Guardai il chirurgo che rimaneva inspiegabilmente fermo a guardarci “La buchi, è ancora viva e non respira!”.

“È morta” mi disse e gli altri tre ripeterono “É andata”.

Fissai il chirurgo e finalmente la bucò. Sandra fece l’ultimo respiro, abbandonando per sempre se stessa. Le gambe ancora piegate scivolarono a peso morto sul lenzuolo e le sfuggì una fievole goccia di sangue.

Da QUALCOSA CHE NON MUORE – pag. 209 – 210 – capitolo Midriasi

Luca Massimo Barbero spiega Lino Berton

 

In realtà sono qui perché è scritto molto bene e questa è una cosa per cui vale la pena essere qui. Dalle prime parole di Lino si sente che ha un rapporto particolare straordinario con le immagini e l’immaginario. “Immagine” come la parola inglese che significa figurarsi, prefigurarsi “Qualche cosa” prima ancora che questa sia presente ai sensi, cioè qualche cosa che non esiste e in qualche modo che qualcuno vada a prefigurare. E questo libro è pieno d’immagini in quel senso, è un viaggio attraverso degli arcipelaghi e ogni capitolo, ogni micro capitolo, infatti, il libro ha un ritmo abbastanza incessante e ogni micro capitolo è una piccola parte di questo viaggio. Il libro è un viaggio che, come si intuisce dal rapporto con barche di carta, dicevo sembra essere un viaggio che non ha mai un Nostos, cioè non ha mai un ritorno con l’idea del racconto quasi epico come se fortunatamente, è questa, è nella modestia dell’io narrante voglia essere non è mai un viaggio fine a se stesso, e non si chiude mai. Quindi, ognuno di questi capitoli ha una luce abbastanza straordinaria.

Volevo poi farvi leggere il primo capitolo, ma non proprio il primo, ma che mi ha insomma fatto soffermare, “Piccole nevrosi al caffè”. Può sembrare un titolo sottile, come spesso è sottile la scrittura, ma poi capiremo leggendo che questo caffè, perché non amo le trame ma amo i luoghi, non è altro che un luogo che è neutro, e c’è questo aspetto come dire della partenza, che è una partenza anche cronologica, dice: ”da bambino la cosa che mi terrorizzava di più non era di immaginare di perdere i genitori, ma perdere la donna che avrei amato, cosa può immaginare un bambino”, questo è un curiosissimo incipit che ci fa conoscere e capire, come dire, questo viaggio per arcipelaghi, perché alcune volte sono delle isole altre volte un’isola sola, e altre volte più isole insieme.

Per quanto la storia dell’arte tratti la morte, la storia dell’arte in realtà tratta l’immagine della resurrezione, cioè parla della morte affinché i vivi possano finalmente in qualche modo avvicinarla, goderne, ed è una lotta abbastanza impari, tra la fantasia, molti equivocano il termine fantasia, e come altri equivocano il termine immagine, siamo, viviamo in un mondo che è sotterrato dalle immagini cioè c’è una quantità d’immagine che siamo sottoposti quotidianamente tanto che non si veda, anzi, che si veda tutto ma non si vede niente, e invece la storia dell’arte ti mette di fronte all’ineluttabilità che ciò che per noi è un tempo fisico non è il tempo della storia dell’arte. E tutto questo lo vediamo come dire nel perdurare delle immagini, insomma, e Lino in questo libro usa un’immagine subito, inizia con una personalità piuttosto curiosa che introduce un altro grande tema che è abbastanza curioso per chi scrive, per lo scrivente, perché è uno spazio che non esiste realmente o è immaginato, non immaginario ma immaginato, che è lo spazio aperto cioè lo spazio della natura.

Prof. Luca Massimo Barbero, 16 dicembre 2016

 

 

Ceva ce nu moare

 

Mă dezlipii de Sandra și începui încet a mă mișca. Era Vinerea Mare, noapte târzie, îi desfirasei verigheta de pe deget, mă întorsei acasă și mă aruncai în pat. Eram intrat într-o lume facută din ceață, seacă, lipsită de zgomot. Eram în sfârșit afară din Infern.

Cred că destinul meu și-a luat întorsătura într-o vară pe când eram copil. Mă refugiam în natură cu prietenii mei hoinari pe care maică-mea îi detesta și-i umilea neîncetat, definindu-i proaste creaturi imaginare. Îmi petreceam zilele trăind ca Ulise- trecând din insulă în insulă, încercâd să fiu viclean cu mama mea- scriam și desenam ceea ce vedeam fără a mai defini vreodată ceea ce visam. Paranteza văratică nu fu scurtă și mă regăsii mare, fără meșteșug sau rost, știind să fac nimic.

După care cunoscui o fată frumoasă, cu parul negru, și mă însurai cu ea, fără să știu că, de fapt, părul ei era roșcat. După luna de miere trăirăm mai ales în lumea mea, până într-o anume zi.

Schimb de program

Vineri, cinci mai. Se schimbă totul în acea zi.

După serviciu mă întâlnii cu Sandra pentru a lua prânzul la obișnuitul local. Erau orele două după-amiaza, ea venea de la fitness și de la duș, era în blugi și cămășuță albă. Planificasem să plecăm în Austria pentru două zile, pentru a ne distrage un pic atenția și pentru a merge desculț prin iarbă, lângă un lac.

Vorbirăm despre brațul ei stâng. Era umflat și înroșit de o săptămână și asta o preocupa. O sfătuii să se ducă la Urgențe. Trebuia să fie o vizită rapidă.

Părul ei- negru și neted- continua să îi alinte partea stîngă a chipului, și începuse a mă privi ca și atunci când voia să facă dragoste.

În acea zi se mișca ca de obicei, ca și cum nu îi era frică de nimic, era dulce, mă îmbrățișa și avea un zâmbet minunat.

În acea zi imaginile mele erau clare, cerul era senin și diafragma relaxată.

Doua ore mai târziu, mă regăsii în a fixa picioarele unei doctorițe care pășeau înspre mine pe un paviment din plastic alb.

Radiografia la care fu supusă Sandra evidenție o umbră în torace.

Doctorița îmi spuse: “Acum va fi internată la Secția de Pneumologie pentru a efectua toate investigațiile”.

“E în plămâni?”

“Nu. Între plămâni”.

Structura de excelență

În acea seară mă întorsei acasă cu speranța că, poate, dimineața umbra s-ar fi dizolvat.

Dimineata pneumologul îmi spuse că se dedicase, și nu puțin, pentru a-i face Sandrei, în acea zi o tomografie computerizata (CT). Sâmbăta, la lac, nu e o zi ca oricare alta.

Îi mulțumii și mă informă de suspiciunea că ar fi limfom- în vacarmul copiilor în iarbă. “Nu vă preocupați, se vindecă, merg cu barca cu un prieten care cu multi ani în urmă a avut acelasi lucru ca și soția dumneavoastră.”

În același moment în care realizai de a fi ajuns în Infern, încercai să înțeleg cum funcționa acea frântură de lume și ieșii în grădină.

Impunătoarea structură de geamuri și ciment se ridica pe o grădină amplă și goală.

Primul etaj era ocupat de o caldură copleșitoare, de un bar cu geamuri, de o eficientă firmă de pompe funebre, gata să ducă pe oricare și de un lift care ducea spre secții.

Cele unsprezece luni petrecute în acel loc nu fură un eveniment traumatic din viața mea; Infernul fu doar un loc deosebit în care am fost constrâns în a mă opri pentru un pic de timp.

Mici nevroze la cafea

De copil, lucrul care mă teroriza cel mai mult nu era să îmi imaginez pierderea părinților, ci pierderea femeii pe care aș fi iubit-o. Ce poate sa își imagineze un copil?

Iată de ce slujba mea în această viață nu putea fi aceea de a o ajunge pe Sandra, îndrăgostindu-mă, decizându-mă să mă căsătoresc cu ea, ca mai apoi să o salut și să o las să plece.

Acele imagini trebuia să aibă un sens. Poate trebuia să o salvez înainte ca să fie prea târziu sau poate ar fi trebuit să încerc să schimb ceva înainte,*…* înainte să se fi îmbolnăvit.

În acea primă zi nu reușii să găsesc un sens pentru care ajunserăm acolo. Sandra era tânără, făcea sport, mânca sănătos- verdețuri și fructe proaspete, puține proteine, nu fuma și mi se părea senină. Nu avea sens să ne găsim în acel loc.

Înainte să merg să o vizitez în noua ei cameră , mă refugiai la barul care deveni în zilele următoare un ritual ce trebuia săvârșit. Așezat în acel loc, descoperii sandvișurile calde, tortul de mere aspru și greața de la cafeaua cu gust stăruitor și, din discuțiile relaxate a doi medici abia ieșiți de la o întâlnire de sindicat, descoperii că antidepresivele sunt medicamentele cele mai vândute după anxiolitice.

Chiar și comportamentele convulsive erau prezente acolo.

Medicul cel mai aproape de mine, amesteca încontinuu cu lingurița în ceașcă făcându-mă să mă gândesc că nu ar fi vrut să se oprească; celălalt părea să se fi încăpățânat cu zahărul căzut pe tejghea. Și continuau să vorbească, pe când eu continuam să ascult zgomotul bărcilor si vocile persoanelor care alergau prin iarbă, continuam a întoarce capul, pe când lacul de-acum nu mai era.

Vid de iubire

Când intrai în salonul Sandrei, văzui că fusese umbra ei în a crea acea masă tumorală*.

Nici n-avui timp a mă așeza că ea îmi zise “Nu te preocupa, nu este nimic, o simt.”

Continuarăm să negăm adevărul nouă înșine, așa, până la sfîrșit.

Fu în timpul unei nopți cu doi ani mai înainte, pe când eram întinși, că ne încrucișasem cu privirea și, din greșeală, intrai în întunericul ochilor ei și umbra mea îi injectă ceva. În acel precis moment și umbra ei îmi proiectă ceva și din acea clipă nu mai reușii vreodată a mă desprinde de ea.

Știam amândoi că în acel moment creaserăm ceva , dar nici unul dintre noi nu mai spuse nimic celuilalt.

În acel loc în care nimerisem, în schimb, punctul central era vidul. Medicul primar parca în fiecare dimineață mașina englezească de serie limitată într-o parcare fără plată la câteva minute de spital, pentru a ține departe de acolo măcar seria limitată. Când intra pe holul secției sale urla ca un nebun. Era intransigent, era multă inerție acolo înăuntru. Medicii o purtau pe Sandra din mână în mână în fiecare zi, trecând de la Sandra la boală, încă de la prima rază din întâia zi.*

De fiecare dată când se intersectau își pasau acea minge în funcție de simpatiile reciproce, o chemau pe Sandra “aia cu masa mediastinală”, vorbeau repede de simptome, interpretau ceea ce vedeau și proiectau pe ea toate umbrele lor.

Noi petreceam zilele în așteptarea investigațiilor mai mult sau mai puțin importante. Ei, fără să se consulte vreodată cu colegii din alte secții, pregăteau necesarul discutând despre diverse lucruri, cum ar fi culoarea unei mașini, după care se uitau la ceas și ziceau: “Oricum examenul ăsta nu e important. E mai important examenul de mâine.”

Conobbi l’ombra un’estate da bambino

 

Solo quando mi trovai nella barca, sul mare ghiacciato, dentro al nostro sogno, capii che mi ero legato a una tela più grande di quella che la mia mente era abituata a dipingere. Lo capii mentre guardavo il cielo nero.

Conobbi l’ombra un’estate da bambino.

Alla fine delle scuole medie, il professore d’educazione artistica mi prese in disparte e mi sottopose tutti i miei disegni; tutti rappresentavano una scogliera con una piccola spiaggia e la linea dell’orizzonte accoglieva un mezzo sole che si specchiava sul mare. Quel sole permetteva al mio pensiero di uscire dall’Inferno. Quel sole era il mio chiodo fisso, riusciva a tenermi aggrappato a ciò che vedevo oltre me stesso. Quel sole mi rendeva libero di pensare e disegnandolo trovavo lo spiraglio capace di farmi uscire da lì.

Da Qualcosa che non muore – pag. 24 – 25 – capitolo Il sole di Munch

Something that never dies

Something

that never dies

 

I broke away from Sandra and started slowly to move. It was late at night on Good Friday, I took the wedding ring off her finger, returned home and threw myself on the bed. I had entered a world made up of dry fog, soundless. I was finally out of hell.

I think my destiny took its course one summer when I was a child. I took refuge in the outdoors with my mixed-up friends who my mother detested and humiliated all the time, calling them stupid imaginary creatures. I spent my days living like Ulysses – moving from island to island, trying to outwit my mother – writing and drawing what I saw without ever putting into words what I dreamt. The summer break wasn’t a short one and I suddenly found I was grown-up, useless, good for nothing.

Then I met a beautiful girl with black hair and married her without even finding out that her hair was actually red.

After our honeymoon we lived mainly in my world, until a certain day.

First page

 

Change of plan

 

Friday May 5th. Everything changed that day.

After work I met up with Sandra for lunch at our usual snack bar. It was two o’clock in the afternoon, she was fresh from the gym and the shower, wearing jeans and a white shirt.

We were planning to leave for Austria for a few days, for a change of scene and a walk on the grass in bare feet, near a lake.

We talked about her left arm. It had been swollen and red for a week and she was worried about it. I suggested going to A&E. It was to have been a quick visit.

Her smooth, black hair continued to caress the left side of her face and she was looking at me the way she did when she wanted to make love.

That day she moved as she always had, as if she was afraid of nothing, she was sweet, she hugged me and her smile was wonderful.

That day my mental images were clear, the sky was blue and my diaphragm relaxed.

Two hours later, I found myself staring at the feet of a female doctor walking towards me on a white plastic floor.

Sandra’s X-ray had revealed a shadow on her chest.

The doctor told me: We’re admitting her to the Pneumology ward for all the tests”.

“Is it in her lungs?”.

“No, between her lungs”.

 

A state-of-the-art hospital

 

That evening I returned home hoping that by morning the shadow would have melted away.

In the morning the pneumologist told me that it had been quite a struggle to get a CT scan done on Sandra that day. Saturdays, at the lake, are different from other days. I thanked him and looked up this suspected lymphoma in the midst of children playing on the grass. “Don’t worry, it’s curable, I sail with a friend who had what your wife has many years ago”.

At the exact moment that I realised that I was in hell, I tried to understand how that segment of the world worked and went out into the garden.

The imposing glass and concrete building was set in a large, bare garden.

The ground floor was occupied by a suffocating heat, a coffee bar with large windows, an efficient funeral director ready to take anyone away and a lift to the wards.

The eleven months I spent in that place weren’t a traumatic event in my life, hell was simply a different place I was obliged to occupy for a while.

 

Neuroses at the café

 

As a child what terrified me most wasn’t losing my parents but losing the woman I was to love. What can a child imagine?

This is why my task in this life cannot have been to find Sandra, fall in love, decide to marry her just to say goodbye and let her go. Those images must have made some sense, perhaps I had to save her before it was too late or perhaps I should have tried to change something sooner, before she got ill.

That day I couldn’t make sense of why we’d ended up there. Sandra was young, she took exercise, ate healthily – fresh vegetables and fruit, few proteins – didn’t smoke and seemed happy. It didn’t make sense that we had ended up at that place.

Before I went to visit her in her new room, I took refuge in the coffee bar which became a habit to be followed over the days to come. Sitting there I discovered lukewarm toasted sandwiches, dry apple cake and coffee with an aftertaste which made me feel sick and from the conversations of two doctors who had just been at a trade union meeting I discovered that anti-depressives are the best selling drugs after tranquillisers.

Obsessive behaviour was also at home there.

The doctor closest to me kept stirring his coffee giving me the impression that he had no intention of stopping and the other one seemed to be fixated with the sugar spilt on the bar counter. And they kept on talking. While I continued to hear sounds of motorboats and voices of people running on the grass and kept turning round while the lake was no longer there.

 

Love vacuum

 

When I went into Sandra’s room I saw that it had been her shadow which had created that mass.

Before I even sat down she said “Don’t worry, it’s nothing, I can feel it”.

We carried on denying the truth to ourselves right up to the end.

It had been a night two years earlier while we were lying down that our eyes met and by mistake I entered the darkness of her eyes and my shadow injected something into her. At that exact moment her shadow also projected something into me and from that moment I couldn’t break away from her.

We both knew that we had created something at that instant but neither of us ever said anything about it to the other.

In that place we ended up in, on the other hand, the centre of everything was nothingness. Every day the head physician parked his luxury English car in a free car park just a few minutes from the hospital to keep at least his car away from that place. When he arrived at the corridors of his ward he shouted like a madman. He was unmoving, there was plenty of inertia there. The doctors passed Sandra from pillar to post every day, from Sandra to the illness, with the first X-ray the first day.

Every time they crossed paths they passed the ball on the basis of their mutual likes and dislikes calling Sandra “the one with the mediastinal mass”, they spoke rapidly of symptoms, interpreted what they saw and projected their shadows onto her.

We passed our days waiting for tests of various degrees of importance. Without ever consulting colleagues from other wards, they prepared what was necessary and discussed the most varied subjects such as car colour, then looked at the time and said: “Anyway this test isn’t important. Tomorrow’s test is more important”.