Curiosa personalità la Natura

La categoria Curiosa personalità la Natura del Bolg di Lino Berton si riferisce alle forze della natura, alla bellezza, alla voluttà della vita, angoli di pozzo, alla gioia di riempire l’anima di natura attiva e selvaggia, ai segreti del mondo

Moralità

La moralità… non é né di natura intellettuale né di natura affettiva; egli ha tuttavia una sua moralità e cioé la fedeltà al suo punto di vista e la docile sottomissione alla sua potenza…                                                                                                                  

Carl Gustav Jung, “Tipi psicologici” in Opere

La bellezza di uno sfondo invisibile

alt="Lino-Berton-La-bellezza-di-uno-sfondo-invisibile"

Mi sveglio nella notte e le emozioni sono lì. Ho paura del futuro, sono solo. Mi tormenta l’incapacità di rispondere a quello che ci si aspetta da me. Sarebbe più facile essere morto. Qualunque cosa io faccia, dovunque mi volga, è sbagliato. I pensieri notturni mi assalgono. Seduti sul bordo del letto, mi riempiono la testa di critiche taglienti e il cuore di disperazione.

Mi agito e mi rivolto nel letto, oppure giaccio irrigidito e sveglio implorando la quiete e il sonno. Come dèmoni dalle nere ali, le emozioni vengono la notte per alcune ore. Le chiamano insonnia, incubi, depressione. Ma il linguaggio non fa che mascherare il volto delle emozioni che sono visitazioni da un altro mondo, il mondo infero, che mi rammentano Ade.

Non mi staranno forse chiedendo, queste emozioni, di rendere omaggio per qualche ora a quel Dio così importante, invisibile nel mondo diurno, i cui interventi avvengono nelle tenebre, attraverso l’oscurità, e che è alleato di “hypnos” e di “thanatos”, e che, se riconosciuto, svuota la vita dei suoi programmi consueti, offrendole in cambio la forza, la pienezza e la bellezza di uno sfondo invisibile?

James Hillman

 

Appartengo a un luogo

Chi ho avuto come insegnante? Parigi o Dublino! Sono  convinto, veramente, assolutamente, che ciascuno di noi sia plasmato dai luoghi, dalla cultura, dalle atmosfere, dall’Anima del Mondo  in cui mangia e dorme, dalle conversazioni, dagli amori: tutti sono collocati, appartengono a un luogo. Parigi nel 1947-48, Dublino nel 1949-50. Grandi insegnanti.

Quando ripenso a quel periodo dopo la guerra e a quelle città e a quelle persone sono portato a credere che sia stato allora che per la prima volta ho sentito i piaceri del pensiero. Nelle scuole e nelle università in cui ero stato prima, c’era apprendimento, ma non c’era molto piacere e non c’era neppure pensiero

James Hillman, Il piacere di pensare. Conversazione con Silvia Ronchey 2001

Luca Massimo Barbero spiega Lino Berton

 

In realtà sono qui perché è scritto molto bene e questa è una cosa per cui vale la pena essere qui. Dalle prime parole di Lino si sente che ha un rapporto particolare straordinario con le immagini e l’immaginario. “Immagine” come la parola inglese che significa figurarsi, prefigurarsi “Qualche cosa” prima ancora che questa sia presente ai sensi, cioè qualche cosa che non esiste e in qualche modo che qualcuno vada a prefigurare. E questo libro è pieno d’immagini in quel senso, è un viaggio attraverso degli arcipelaghi e ogni capitolo, ogni micro capitolo, infatti, il libro ha un ritmo abbastanza incessante e ogni micro capitolo è una piccola parte di questo viaggio. Il libro è un viaggio che, come si intuisce dal rapporto con barche di carta, dicevo sembra essere un viaggio che non ha mai un Nostos, cioè non ha mai un ritorno con l’idea del racconto quasi epico come se fortunatamente, è questa, è nella modestia dell’io narrante voglia essere non è mai un viaggio fine a se stesso, e non si chiude mai. Quindi, ognuno di questi capitoli ha una luce abbastanza straordinaria.

Volevo poi farvi leggere il primo capitolo, ma non proprio il primo, ma che mi ha insomma fatto soffermare, “Piccole nevrosi al caffè”. Può sembrare un titolo sottile, come spesso è sottile la scrittura, ma poi capiremo leggendo che questo caffè, perché non amo le trame ma amo i luoghi, non è altro che un luogo che è neutro, e c’è questo aspetto come dire della partenza, che è una partenza anche cronologica, dice: ”da bambino la cosa che mi terrorizzava di più non era di immaginare di perdere i genitori, ma perdere la donna che avrei amato, cosa può immaginare un bambino”, questo è un curiosissimo incipit che ci fa conoscere e capire, come dire, questo viaggio per arcipelaghi, perché alcune volte sono delle isole altre volte un’isola sola, e altre volte più isole insieme.

Per quanto la storia dell’arte tratti la morte, la storia dell’arte in realtà tratta l’immagine della resurrezione, cioè parla della morte affinché i vivi possano finalmente in qualche modo avvicinarla, goderne, ed è una lotta abbastanza impari, tra la fantasia, molti equivocano il termine fantasia, e come altri equivocano il termine immagine, siamo, viviamo in un mondo che è sotterrato dalle immagini cioè c’è una quantità d’immagine che siamo sottoposti quotidianamente tanto che non si veda, anzi, che si veda tutto ma non si vede niente, e invece la storia dell’arte ti mette di fronte all’ineluttabilità che ciò che per noi è un tempo fisico non è il tempo della storia dell’arte. E tutto questo lo vediamo come dire nel perdurare delle immagini, insomma, e Lino in questo libro usa un’immagine subito, inizia con una personalità piuttosto curiosa che introduce un altro grande tema che è abbastanza curioso per chi scrive, per lo scrivente, perché è uno spazio che non esiste realmente o è immaginato, non immaginario ma immaginato, che è lo spazio aperto cioè lo spazio della natura.

Prof. Luca Massimo Barbero, 16 dicembre 2016

 

 

Ceva ce nu moare

 

Mă dezlipii de Sandra și începui încet a mă mișca. Era Vinerea Mare, noapte târzie, îi desfirasei verigheta de pe deget, mă întorsei acasă și mă aruncai în pat. Eram intrat într-o lume facută din ceață, seacă, lipsită de zgomot. Eram în sfârșit afară din Infern.

Cred că destinul meu și-a luat întorsătura într-o vară pe când eram copil. Mă refugiam în natură cu prietenii mei hoinari pe care maică-mea îi detesta și-i umilea neîncetat, definindu-i proaste creaturi imaginare. Îmi petreceam zilele trăind ca Ulise- trecând din insulă în insulă, încercâd să fiu viclean cu mama mea- scriam și desenam ceea ce vedeam fără a mai defini vreodată ceea ce visam. Paranteza văratică nu fu scurtă și mă regăsii mare, fără meșteșug sau rost, știind să fac nimic.

După care cunoscui o fată frumoasă, cu parul negru, și mă însurai cu ea, fără să știu că, de fapt, părul ei era roșcat. După luna de miere trăirăm mai ales în lumea mea, până într-o anume zi.

Schimb de program

Vineri, cinci mai. Se schimbă totul în acea zi.

După serviciu mă întâlnii cu Sandra pentru a lua prânzul la obișnuitul local. Erau orele două după-amiaza, ea venea de la fitness și de la duș, era în blugi și cămășuță albă. Planificasem să plecăm în Austria pentru două zile, pentru a ne distrage un pic atenția și pentru a merge desculț prin iarbă, lângă un lac.

Vorbirăm despre brațul ei stâng. Era umflat și înroșit de o săptămână și asta o preocupa. O sfătuii să se ducă la Urgențe. Trebuia să fie o vizită rapidă.

Părul ei- negru și neted- continua să îi alinte partea stîngă a chipului, și începuse a mă privi ca și atunci când voia să facă dragoste.

În acea zi se mișca ca de obicei, ca și cum nu îi era frică de nimic, era dulce, mă îmbrățișa și avea un zâmbet minunat.

În acea zi imaginile mele erau clare, cerul era senin și diafragma relaxată.

Doua ore mai târziu, mă regăsii în a fixa picioarele unei doctorițe care pășeau înspre mine pe un paviment din plastic alb.

Radiografia la care fu supusă Sandra evidenție o umbră în torace.

Doctorița îmi spuse: “Acum va fi internată la Secția de Pneumologie pentru a efectua toate investigațiile”.

“E în plămâni?”

“Nu. Între plămâni”.

Structura de excelență

În acea seară mă întorsei acasă cu speranța că, poate, dimineața umbra s-ar fi dizolvat.

Dimineata pneumologul îmi spuse că se dedicase, și nu puțin, pentru a-i face Sandrei, în acea zi o tomografie computerizata (CT). Sâmbăta, la lac, nu e o zi ca oricare alta.

Îi mulțumii și mă informă de suspiciunea că ar fi limfom- în vacarmul copiilor în iarbă. “Nu vă preocupați, se vindecă, merg cu barca cu un prieten care cu multi ani în urmă a avut acelasi lucru ca și soția dumneavoastră.”

În același moment în care realizai de a fi ajuns în Infern, încercai să înțeleg cum funcționa acea frântură de lume și ieșii în grădină.

Impunătoarea structură de geamuri și ciment se ridica pe o grădină amplă și goală.

Primul etaj era ocupat de o caldură copleșitoare, de un bar cu geamuri, de o eficientă firmă de pompe funebre, gata să ducă pe oricare și de un lift care ducea spre secții.

Cele unsprezece luni petrecute în acel loc nu fură un eveniment traumatic din viața mea; Infernul fu doar un loc deosebit în care am fost constrâns în a mă opri pentru un pic de timp.

Mici nevroze la cafea

De copil, lucrul care mă teroriza cel mai mult nu era să îmi imaginez pierderea părinților, ci pierderea femeii pe care aș fi iubit-o. Ce poate sa își imagineze un copil?

Iată de ce slujba mea în această viață nu putea fi aceea de a o ajunge pe Sandra, îndrăgostindu-mă, decizându-mă să mă căsătoresc cu ea, ca mai apoi să o salut și să o las să plece.

Acele imagini trebuia să aibă un sens. Poate trebuia să o salvez înainte ca să fie prea târziu sau poate ar fi trebuit să încerc să schimb ceva înainte,*…* înainte să se fi îmbolnăvit.

În acea primă zi nu reușii să găsesc un sens pentru care ajunserăm acolo. Sandra era tânără, făcea sport, mânca sănătos- verdețuri și fructe proaspete, puține proteine, nu fuma și mi se părea senină. Nu avea sens să ne găsim în acel loc.

Înainte să merg să o vizitez în noua ei cameră , mă refugiai la barul care deveni în zilele următoare un ritual ce trebuia săvârșit. Așezat în acel loc, descoperii sandvișurile calde, tortul de mere aspru și greața de la cafeaua cu gust stăruitor și, din discuțiile relaxate a doi medici abia ieșiți de la o întâlnire de sindicat, descoperii că antidepresivele sunt medicamentele cele mai vândute după anxiolitice.

Chiar și comportamentele convulsive erau prezente acolo.

Medicul cel mai aproape de mine, amesteca încontinuu cu lingurița în ceașcă făcându-mă să mă gândesc că nu ar fi vrut să se oprească; celălalt părea să se fi încăpățânat cu zahărul căzut pe tejghea. Și continuau să vorbească, pe când eu continuam să ascult zgomotul bărcilor si vocile persoanelor care alergau prin iarbă, continuam a întoarce capul, pe când lacul de-acum nu mai era.

Vid de iubire

Când intrai în salonul Sandrei, văzui că fusese umbra ei în a crea acea masă tumorală*.

Nici n-avui timp a mă așeza că ea îmi zise “Nu te preocupa, nu este nimic, o simt.”

Continuarăm să negăm adevărul nouă înșine, așa, până la sfîrșit.

Fu în timpul unei nopți cu doi ani mai înainte, pe când eram întinși, că ne încrucișasem cu privirea și, din greșeală, intrai în întunericul ochilor ei și umbra mea îi injectă ceva. În acel precis moment și umbra ei îmi proiectă ceva și din acea clipă nu mai reușii vreodată a mă desprinde de ea.

Știam amândoi că în acel moment creaserăm ceva , dar nici unul dintre noi nu mai spuse nimic celuilalt.

În acel loc în care nimerisem, în schimb, punctul central era vidul. Medicul primar parca în fiecare dimineață mașina englezească de serie limitată într-o parcare fără plată la câteva minute de spital, pentru a ține departe de acolo măcar seria limitată. Când intra pe holul secției sale urla ca un nebun. Era intransigent, era multă inerție acolo înăuntru. Medicii o purtau pe Sandra din mână în mână în fiecare zi, trecând de la Sandra la boală, încă de la prima rază din întâia zi.*

De fiecare dată când se intersectau își pasau acea minge în funcție de simpatiile reciproce, o chemau pe Sandra “aia cu masa mediastinală”, vorbeau repede de simptome, interpretau ceea ce vedeau și proiectau pe ea toate umbrele lor.

Noi petreceam zilele în așteptarea investigațiilor mai mult sau mai puțin importante. Ei, fără să se consulte vreodată cu colegii din alte secții, pregăteau necesarul discutând despre diverse lucruri, cum ar fi culoarea unei mașini, după care se uitau la ceas și ziceau: “Oricum examenul ăsta nu e important. E mai important examenul de mâine.”