Ceva ce nu moare

 

Mă dezlipii de Sandra și începui încet a mă mișca. Era Vinerea Mare, noapte târzie, îi desfirasei verigheta de pe deget, mă întorsei acasă și mă aruncai în pat. Eram intrat într-o lume facută din ceață, seacă, lipsită de zgomot. Eram în sfârșit afară din Infern.

Cred că destinul meu și-a luat întorsătura într-o vară pe când eram copil. Mă refugiam în natură cu prietenii mei hoinari pe care maică-mea îi detesta și-i umilea neîncetat, definindu-i proaste creaturi imaginare. Îmi petreceam zilele trăind ca Ulise- trecând din insulă în insulă, încercâd să fiu viclean cu mama mea- scriam și desenam ceea ce vedeam fără a mai defini vreodată ceea ce visam. Paranteza văratică nu fu scurtă și mă regăsii mare, fără meșteșug sau rost, știind să fac nimic.

După care cunoscui o fată frumoasă, cu parul negru, și mă însurai cu ea, fără să știu că, de fapt, părul ei era roșcat. După luna de miere trăirăm mai ales în lumea mea, până într-o anume zi.

Schimb de program

Vineri, cinci mai. Se schimbă totul în acea zi.

După serviciu mă întâlnii cu Sandra pentru a lua prânzul la obișnuitul local. Erau orele două după-amiaza, ea venea de la fitness și de la duș, era în blugi și cămășuță albă. Planificasem să plecăm în Austria pentru două zile, pentru a ne distrage un pic atenția și pentru a merge desculț prin iarbă, lângă un lac.

Vorbirăm despre brațul ei stâng. Era umflat și înroșit de o săptămână și asta o preocupa. O sfătuii să se ducă la Urgențe. Trebuia să fie o vizită rapidă.

Părul ei- negru și neted- continua să îi alinte partea stîngă a chipului, și începuse a mă privi ca și atunci când voia să facă dragoste.

În acea zi se mișca ca de obicei, ca și cum nu îi era frică de nimic, era dulce, mă îmbrățișa și avea un zâmbet minunat.

În acea zi imaginile mele erau clare, cerul era senin și diafragma relaxată.

Doua ore mai târziu, mă regăsii în a fixa picioarele unei doctorițe care pășeau înspre mine pe un paviment din plastic alb.

Radiografia la care fu supusă Sandra evidenție o umbră în torace.

Doctorița îmi spuse: “Acum va fi internată la Secția de Pneumologie pentru a efectua toate investigațiile”.

“E în plămâni?”

“Nu. Între plămâni”.

Structura de excelență

În acea seară mă întorsei acasă cu speranța că, poate, dimineața umbra s-ar fi dizolvat.

Dimineata pneumologul îmi spuse că se dedicase, și nu puțin, pentru a-i face Sandrei, în acea zi o tomografie computerizata (CT). Sâmbăta, la lac, nu e o zi ca oricare alta.

Îi mulțumii și mă informă de suspiciunea că ar fi limfom- în vacarmul copiilor în iarbă. “Nu vă preocupați, se vindecă, merg cu barca cu un prieten care cu multi ani în urmă a avut acelasi lucru ca și soția dumneavoastră.”

În același moment în care realizai de a fi ajuns în Infern, încercai să înțeleg cum funcționa acea frântură de lume și ieșii în grădină.

Impunătoarea structură de geamuri și ciment se ridica pe o grădină amplă și goală.

Primul etaj era ocupat de o caldură copleșitoare, de un bar cu geamuri, de o eficientă firmă de pompe funebre, gata să ducă pe oricare și de un lift care ducea spre secții.

Cele unsprezece luni petrecute în acel loc nu fură un eveniment traumatic din viața mea; Infernul fu doar un loc deosebit în care am fost constrâns în a mă opri pentru un pic de timp.

Mici nevroze la cafea

De copil, lucrul care mă teroriza cel mai mult nu era să îmi imaginez pierderea părinților, ci pierderea femeii pe care aș fi iubit-o. Ce poate sa își imagineze un copil?

Iată de ce slujba mea în această viață nu putea fi aceea de a o ajunge pe Sandra, îndrăgostindu-mă, decizându-mă să mă căsătoresc cu ea, ca mai apoi să o salut și să o las să plece.

Acele imagini trebuia să aibă un sens. Poate trebuia să o salvez înainte ca să fie prea târziu sau poate ar fi trebuit să încerc să schimb ceva înainte,*…* înainte să se fi îmbolnăvit.

În acea primă zi nu reușii să găsesc un sens pentru care ajunserăm acolo. Sandra era tânără, făcea sport, mânca sănătos- verdețuri și fructe proaspete, puține proteine, nu fuma și mi se părea senină. Nu avea sens să ne găsim în acel loc.

Înainte să merg să o vizitez în noua ei cameră , mă refugiai la barul care deveni în zilele următoare un ritual ce trebuia săvârșit. Așezat în acel loc, descoperii sandvișurile calde, tortul de mere aspru și greața de la cafeaua cu gust stăruitor și, din discuțiile relaxate a doi medici abia ieșiți de la o întâlnire de sindicat, descoperii că antidepresivele sunt medicamentele cele mai vândute după anxiolitice.

Chiar și comportamentele convulsive erau prezente acolo.

Medicul cel mai aproape de mine, amesteca încontinuu cu lingurița în ceașcă făcându-mă să mă gândesc că nu ar fi vrut să se oprească; celălalt părea să se fi încăpățânat cu zahărul căzut pe tejghea. Și continuau să vorbească, pe când eu continuam să ascult zgomotul bărcilor si vocile persoanelor care alergau prin iarbă, continuam a întoarce capul, pe când lacul de-acum nu mai era.

Vid de iubire

Când intrai în salonul Sandrei, văzui că fusese umbra ei în a crea acea masă tumorală*.

Nici n-avui timp a mă așeza că ea îmi zise “Nu te preocupa, nu este nimic, o simt.”

Continuarăm să negăm adevărul nouă înșine, așa, până la sfîrșit.

Fu în timpul unei nopți cu doi ani mai înainte, pe când eram întinși, că ne încrucișasem cu privirea și, din greșeală, intrai în întunericul ochilor ei și umbra mea îi injectă ceva. În acel precis moment și umbra ei îmi proiectă ceva și din acea clipă nu mai reușii vreodată a mă desprinde de ea.

Știam amândoi că în acel moment creaserăm ceva , dar nici unul dintre noi nu mai spuse nimic celuilalt.

În acel loc în care nimerisem, în schimb, punctul central era vidul. Medicul primar parca în fiecare dimineață mașina englezească de serie limitată într-o parcare fără plată la câteva minute de spital, pentru a ține departe de acolo măcar seria limitată. Când intra pe holul secției sale urla ca un nebun. Era intransigent, era multă inerție acolo înăuntru. Medicii o purtau pe Sandra din mână în mână în fiecare zi, trecând de la Sandra la boală, încă de la prima rază din întâia zi.*

De fiecare dată când se intersectau își pasau acea minge în funcție de simpatiile reciproce, o chemau pe Sandra “aia cu masa mediastinală”, vorbeau repede de simptome, interpretau ceea ce vedeau și proiectau pe ea toate umbrele lor.

Noi petreceam zilele în așteptarea investigațiilor mai mult sau mai puțin importante. Ei, fără să se consulte vreodată cu colegii din alte secții, pregăteau necesarul discutând despre diverse lucruri, cum ar fi culoarea unei mașini, după care se uitau la ceas și ziceau: “Oricum examenul ăsta nu e important. E mai important examenul de mâine.”

Lascio un commento